Contextul cauzei
La data de 16 februarie 2026, Curtea de Apel Cluj a admis recursul Asociației Declic și a respins recursurile declarate de Președintele Consiliului Județean Hunedoara și A.B.A. Crișuri împotriva sentinței civile nr. 2126/2024, acțiunea subscrisei fiind admisă în întregime.
Prin cererea de chemare în judecată, Asociația Declic a solicitat în principal constatarea caducității autorizației de construire nr. 692640/1987, iar în subsidiar anularea autorizației de construire.
Argumentele în susținerea caducității
Printre argumentele aduse de noi în susținerea caducității autorizației de construire se numără:
▸ Autorizația și-a pierdut valabilitatea cel târziu din momentul opririi executării lucrărilor pe o perioadă însemnată de timp din motive care intră în sfera de risc a beneficiarului. Și în situația ipotetică, în care s-ar putea reține în acest caz particular că autorizația de construire a acordat un drept de construire cu caracter permanent, aceasta și-a epuizat efectele, întrucât beneficiarul a oprit lucrările pe o perioadă însemnată de timp din motive care țin de sfera sa de risc, respectiv din anul 1990 până la data de 19.09.2006 — data intrării în vigoare a HG nr. 1247/2006.
Subliniem că în recurs, Arhivele Naționale au comunicat, la solicitarea Curții de Apel Cluj, Instrucțiunile de aplicare a Decretului nr. 144/1958, decret ce guverna autorizația de construire, instrucțiuni care prevedeau expres că oprirea lucrărilor pe o perioadă mai mare de 1 an obligă beneficiarul la obținerea unei noi autorizații de construire.
▸ Modificările importante ale situației din teren conduc la „perimarea” proiectului tehnic și simultan cu aceasta, la pierderea valabilității autorizației de construire aferente proiectului desuet.
▸ Autorizația de construire a devenit caducă cel târziu în anul 2017 când Președintele Consiliului Județean Hunedoara a respins cererea ANAR-ABA Crișuri de emitere a autorizației de continuare a autorizației nr. 69/2640/1987.
Decizia Curții de Apel Cluj — Completări esențiale
Prin decizia civilă nr. 192/2026 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, a fost menținută soluția privind caducitatea autorizației de construire, instanța de control judiciar aducând completări deosebit de importante:
| «În ceea ce privește susținerea potrivit căreia și dacă ar fi existat o nelucrare în perioada 1990–2006, aceasta nu ar fi atras caducitatea, curtea a arătat, deja, că orice lăsare în nelucrare pentru o perioadă mai lungă de un an necesita obținerea unei noi autorizații, ceea ce înseamnă că atrăgea caducitatea autorizației inițiale.» Decizia civilă nr. 192/2026, Curtea de Apel Cluj |
| «Hotărârea prin care se constată că a intervenit caducitatea are efecte ex tunc, de la momentul la care această sancțiune a intervenit, iar nu ex nunc. Prin urmare, chiar dacă toate efectele actului ar fi realizate la momentul actual, tot se poate constata intervenirea caducității cândva în anii 1990, la un an de la întreruperea lucrărilor, cu consecința că toate lucrările ulterioare au statutul unor lucrări realizate fără autorizație de construire.» Decizia civilă nr. 192/2026, Curtea de Apel Cluj |
| «Referitor la posibilul impact asupra mediului, curtea reține că […] El va fi stabilit ulterior, în procesul de reautorizare, de către autoritățile competente, unde vor fi luate în considerare atât beneficiile, cât și posibilul impact negativ asupra mediului ce sunt aduse de acest proiect.» Decizia civilă nr. 192/2026, Curtea de Apel Cluj |
| «Caducitatea apare în speță ca acționând la nivel de cauză — cauza oricărui act administrativ este, în final, interesul public. Or, interesul public de astăzi este altul decât cel din 1987 și include, inter alia, protejarea mediului.» Decizia civilă nr. 192/2026, Curtea de Apel Cluj |
Cu alte cuvinte, instanța reține în mod expres că nu are relevanță dacă la momentul pronunțării lucrările sunt realizate în proporție de 90% sau chiar 100%, de vreme ce caducitatea operează automat, la momentul expirării valabilității autorizației, iar instanța de judecată doar o constată. Practic, de la momentul intervenirii caducității (anii ’90), iar nu de la data pronunțării, toate lucrările au statut de lucrări realizate fără autorizație de construire.
Ce înseamnă aceasta din perspectiva dreptului mediului?
Constatarea caducității autorizației de construire încă din anii ’90 ridică o întrebare fundamentală: ce se întâmplă cu evaluarea impactului asupra mediului?
Deși România a aderat la Uniunea Europeană abia în 2007, obligațiile în materia evaluării de mediu existau cu mult înainte. România a ratificat Convenția de la Aarhus prin Legea nr. 86/2000, asumându-și astfel obligații internaționale privind accesul la informație, participarea publicului și accesul la justiție în probleme de mediu. Totodată, în cadrul procesului de aderare la UE, România a transpus în legislația națională Directiva 85/337/CEE privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (Directiva EIA), inclusiv prin HG nr. 918/2002 și ulterior prin HG nr. 445/2009. Prin urmare, cel târziu din anul 2000, România avea obligația legală de a asigura evaluarea impactului asupra mediului pentru proiecte de amploarea celui de la Mihăileni.
În cauza C-201/02 Wells (Hotărârea din 7 ianuarie 2004), CJUE a stabilit un principiu esențial: atunci când o autoritate competentă adoptă o decizie nouă în legătură cu un proiect existent —reautorizare sau reluare a lucrărilor — această decizie constituie un nouă aprobare de dezvoltare în sensul Directivei EIA, care impune realizarea evaluării impactului asupra mediului.
| Curtea a arătat că deciziile adoptate de autoritățile competente, care permit efectiv reluarea operațiunilor, constituie o aprobare de dezvoltare în sensul articolului 2 alineatul (1) din Directiva EIA, coroborat cu articolul 1 alineatul (2), iar autoritățile sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru a remedia lipsa unei astfel de evaluări. CJUE, cauza C-201/02 Wells, paragrafele 44–50 și 64–70 |
Ce trebuie să facă acum autoritățile?
Transpus la cauza Mihăileni, raționamentul este limpede: de vreme ce autorizația de construire din 1987 a devenit caducă cel târziu la un an de la întreruperea lucrărilor (anii ’90), orice reluare a lucrărilor ar fi necesitat o autorizare nouă. Iar această autorizare nouă, conform jurisprudenței CJUE, trebuia în mod obligatoriu precedată de o evaluare a impactului asupra mediului, evaluare care nu a fost niciodată realizată pentru proiectul acumulării Mihăileni.
Să fie clar: nu vorbim despre o simplă evaluare post-factum de tip «regularizare». Cauza C-215/06, Comisia c. Irlanda (paragrafele 57-61) interzice tocmai acest lucru — o evaluare remediu realizată după executarea proiectului, menită să valideze retrospectiv ceea ce s-a construit deja, nu este echivalentă cu o evaluare reală. Un astfel de mecanism ar transforma EIA dintr-un instrument de prevenție într-o simplă formalitate birocratică.
Ceea ce trebuie să se întâmple este un proces de reautorizare complet și veritabil, așa cum Curtea de Apel Cluj stabilește atunci când precizează că impactul asupra mediului «va fi stabilit ulterior, în procesul de reautorizare».
Aceasta înseamnă:
▸ O evaluare de mediu completă, prealabilă emiterii unei noi autorizații, realizată conform standardelor actuale ale dreptului Uniunii Europene;
▸ Evaluarea impactului cumulativ — nu doar a stării actuale, ci a tuturor efectelor produse încă de la începutul anilor ’90, când lucrările au încetat să mai aibă suport legal. Aproape patru decenii de intervenții asupra ecosistemului nu pot fi ignorate;
▸ Participarea publicului, garantată de Convenția de la Aarhus care impune ca publicul să aibă un cuvânt de spus înainte de adoptarea deciziilor cu impact semnificativ asupra mediului;
▸ Analiza alternativelor — inclusiv a alternativei 0- de a nu continua proiectul — în lumina cunoștințelor științifice actuale privind biodiversitatea, resursele de apă și schimbările climatice.
Practic, în lipsa unei autorizații valabile încă de la începutul anilor ’90, toate lucrările efectuate ulterior au statut de lucrări fără autorizație de construire și, totodată, fără evaluare de mediu — o situație incompatibilă cu Directiva EIA, cu Convenția de la Aarhus (ratificată de România încă din anul 2000).
Rezultatul procesului de reautorizare este, prin definiție, deschis: autoritățile competente trebuie să cântărească beneficiile proiectului în raport cu impactul real asupra mediului, fără nicio prezumție că ceea ce s-a construit deja trebuie neapărat păstrat.
Aspecte tehnice privind proiectul Mihăileni
În ceea ce privește chestiunile tehnice vizand proiectul acumulării Mihăileni, vă invit să urmăriți dezbaterea realizată de Declic cu lector universitar dr. Cornel Ilinca la acest link.
În loc de concluzii: o premieră în peisajul juridic românesc
Decizia Curții de Apel Cluj merită salutată nu doar pentru soluția pronunțată, ci și pentru curajul intelectual pe care îl reflectă.
Curtea de Apel Cluj a arătat că dreptul are resursele necesare pentru a corecta erorile trecutului și a proteja interesul public al prezentului. Într-o epocă în care protecția mediului a devenit o prioritate globală și constituie o componentă esențială a interesului public, această decizie reafirmă un adevăr simplu: niciun act administrativ nu poate proceduce efecte pe o perioadă nedeterminată. Autorizația și proiectul pe care le legitimează au rămas încremenite în timp, în vreme ce lumea s-a schimbat radical, iar știința — prin însăși natura ei de căutare continuă, de încercare și eroare — și-a revizuit constant concluziile. Ceea ce părea acceptabil acum patru decenii nu mai rezistă în fața cunoștințelor de astăzi.